sâmbătă, 31 decembrie 2011



Am primit un frumos cadou de Craciun...pozele si filmul de la nunta. Am impresia ca toate lucrurile au capatat o viteza enorma in ultimul an, ca tot vorbim de 2011-2012...de multe ori as vrea ca timpul sa mai leneveasca un pic...de dorul altor clipe nici nu mai vorbesc. O solutie nu a gasit nimeni pana acum...au avut o idee destul de reusita inventatorii fotografiei si ai filmului si de atunci se pare ca toti au fost multumiti.















vineri, 4 noiembrie 2011

Intamplari unice

S-a consumat cel mai lung si cel mai frumos concediu de pana acum...dar nu s-a consumat ca un chibrit si nici ca o savarina infulecata pe fuga...ci a fost degustat si savurat din plin. Cu toate ca peste jumatate din timp a insemnat drumuri ori cu masina ori cu avionul totul va ramane proaspat...ca pe un gust pe care nu vrei si nu il uiti si de care ti-e dor oricand iti amintesti.


A fost o mireasa al carei superlativ inca nu s-a inventat (doar e a mea), o pereche de nasi cum multi si-ar dori (dar prietenia adevarata e uneori la fel de rara ca si dragostea adevarata), o cununie religioasa foarte frumoasa si emotionanta unde am simtit ca intradevar eu si cu sotia mea suntem legati pentru totdeauna de o putere mult peste intelegerea mea, precedata de o intalnire baieteasca in targul Iesilor si ea destul de emotiva pentru unii si extrem de amuzanta pentru toti, o sedinta foto care a zgribulit un pic din cauza vremii dar care are sanse totusi sa iasa de calitate, o nunta cu incomparabil mai multe bune decat rele, o descarcare de energii si o unire de poluri opuse, o foarte mare bucurie la revederea vechilor prieteni si o amaraciune datorata absentei altora, o mare mandrie in multe momente...o fericire.


A venit fulgerator, cand toti ceilalti visau si retraiau din plin momente petrecute cu 24 ore inainte, zborul spre tarile calde...unde nisipul a fost umed si cald, marea sarata si catifelata, soarele bland si prietenos, cafeaua cu un pic de scortisoara, iubire multa si all inclusive. Cu o atat de mare fericire am trait aceste momente impreuna cu Ala...aici am fi vrut sa mai ramanem...am fi vrut sa putem sa nu mai revenim.


Dar am revenit...intr-un ritm infernal...la care am aderat eficient fara prea multe intrebari si timpi morti...

Dupa 2 saptamani de munca trag aer in piept si spun cu foarte mare sovaiala ca intoarcerea nu mai este deloc sigura...probabil ochii care nu se vad chiar se uita.

P.S. : Revin cu poze indata ce intru in posesia lor.

luni, 19 septembrie 2011

Romanii la Dortmund

Nu este Dortmund-ul cel mai frumos oras din Germania...nu are atat de multa istorie...romantismul pe alocuri lipseste cu desavarsire... A fost distrus in proportie de peste 80% in al 2lea razboi mondial si , spre deosebire de alte orase mari unde s-au refacut 100% cladirile vechi si strazile istorice, la Dortmund s-a optat pentru o noua constructie, ajutati fiind si de hei-rupul muncitoresc din bazinul Ruhr. Astfel s-a ridicat un oras tipic industrial...cladiri cu mult beton, colturoase, casele mai vechi |('50- '60) micute, ingramadite, fara balcoane....

Insa aici traiesc si foarte multi oameni cu suflet si atunci, mai ales de cand Dortmund a fost capitala cultural-europeana in 2010, au aparut la orice colt de strada cate un pian unde oamenii care au habar se aseaza si canta, afise cu piese de teatru, expozitii, muzee ale industriei (???), club de Jazz....si multi multi rinocerni (animal extrem de masiv dar cu un auz extrem de fin).

Acest lucru il observi subtil si la nivelul emigrantilor...daca in anii '90 au venit foarte multi romani care si-au gasit locuri de munca in fabrici....in ultimii ani sunt romani care si-au deschis o casa de moda aici, medici destul de multi...ca aseara, aflat pentru prima oara in Germania la un spectacol de muzica clasica, sa descopar in noua echipa a operei din Dortmund o tanara soprana romanca proaspat absolventa a conservatorului. Cunosc foarte putini romani aici si e pe undeva de inteles...ei sunt o comunitate de peste 20 de ani si e destul de nepoliticos sa te bagi in sufletul oamenilor...dar cred ca romanii au reusit pana acum sa ocupe cel putin un loc in toate ariile de activitate din Dortmund...

Dar asta nu imi ofera nici un sentiment de mandrie...ba chiar uneori ma revolta!!!
Traiesc cu speranta ca macar o parte din noi...mai devreme sau mai tarziu...sa ne intoarcem.

joi, 1 septembrie 2011

Ce inseamna uneori munca

Uneori munca inseamna sa uiti de tine...uneori munca inseamna din pacate sa uiti de celalalt de langa tine...de multe ori munca inseamna 2-3 ore de somn pe zi...muca este raplatita in bani dar nu si in timp liber...uneori prea multa munca inseamna si un sentiment de vinovatie atunci cand esti liber...munca poate este uneori si '' bratara de aur''.

vineri, 22 iulie 2011

Articol preluat din Dilema veche

Nicolae REDNIC | Noi să fim sănătoşi?

14 Iulie 2011

O zi din viaţa unui medic

Sînt medic într-un spital universitar dintr-un mare oraş ardelean şi, avînd această meserie, înţeleg mai bine dramele individuale decît cele colective. Recunosc adesea cauza suferinţei unui om de îndată ce îmi deschide uşa, în schimb, ori de cîte ori vorbesc cu prietenul meu din minister, acesta îmi demonstrează că nu pricep nimic din suferinţa sistemului medical naţional şi, mai ales, nu înţeleg beneficiile acestei reforme sanitare. În fiecare zi aştept să se schimbe ceva în bine, în spital. În ultimii douăzeci de ani s-a schimbat de douăzeci de ori formularul de reţete şi tot de atîtea ori cel de concedii medicale. Cam asta a fost reforma care a ajuns pînă la mine. În fiecare zi aştept altceva.

Azi, primul pacient pe care îl văd este un vîrstnic de la ţară, dintr-un judeţ din apropiere. Intră în cabinet sprijinit de fiică şi ginere. Recunosc semnele alarmante ale unei boli probabil severe, încă nediagnosticate, deşi a fost, în ultimele luni, de mai multe ori internat în alte spitale. Îmi vin în minte repede variante de diagnostic, l-aş putea ajuta, poate l-aş putea salva. E nevoie, însă, de investigaţii care nu prea se mai fac la „stat“. Fără ele nu are rost să-l internez, nu pot afla cauza bolii. Cu inima strînsă, îi întreb, puteţi plăti cîteva analize? Oamenii se uită unul la altul neliniştiţi şi întreabă: cît?. Fac un calcul aproximativ, cîteva probe de laborator, o explorare imagistică, un antibiotic mai puternic pînă ne lămurim şi spun: zece milioane de lei vechi. Familia, resemnată, pare totuşi uşurată la auzul cifrei. Au cheltuit mult pînă acum şi se temeau că aici, la clinică, suma va fi mult mai mare. Mîine, ginerele se va reîntoarce cu banii. Semnez actele de internare şi îndrum bolnavul în salon. Pentru acest pacient, reforma ar trebui, mai întîi, să recunoască incapacitatea statului de a-i asigura gratuit sănătate, să mărturisească efortul financiar uriaş pe care îl face românul, dincolo de taxe şi impozite, pentru a susţine sistemul sanitar. În faţa acestui bolnav, reforma ar trebui să pună degetul ruşinii pe obrazul demagogului care redactează legi de felul „orice pacient poate cere înapoi spitalului banii pe care i-a cheltuit din buzunarul propriu, cît timp a fost internat“, reforma ar trebui să-l ajute cu un sistem de asigurări private, de încredere, reforma ar trebui să mă scutească pe mine, medic, de a şti preţul unor analize indispensabile. Poate că asta va face.

Urmează o doamnă care are o boală cronică de peste zece ani. Este o pacientă grijulie, respectă sfaturile şi se simte bine cu un medicament pe care îl ia de la începutul bolii. Vine pentru o „scrisoare medicală“, de multe ori doar o supervizare periodică, pe care medicii de familie sînt obligaţi să ne-o ceară nouă, specialiştilor. Mă simt ridicol, medicul de familie şi pacienta însăşi ştiu mai bine decît mine ce trebuie să facă, bolnava îmi spune şi doza din medicament care o ajută cel mai mult. Pierd timp, completez o mulţime de hîrtii, bolnava pierde timp. Pentru această pacientă, reforma ar trebui să aibă încredere în medicii de familie, să le dea competenţe multiple, pe care să le verifice, să le dea responsabilităţi mai multe, ajutor să-şi doteze cabinetele şi o remuneraţie mai mare. Imensa majoritate a bolilor pot fi diagnosticate, tratate şi urmărite de aceştia, mai eficient financiar şi lăsînd mai mult timp şi resurse spitalelor, mie, pentru cazurile dificile.

Pe hol, un pacient îşi pierde cunoştinţa şi cade în ţipetele asistenţei. Alerg, primele măsuri ajută, ce se va întîmpla în următoarele ore este încă nesigur, trebuie supravegheat într-un salon. Avem o brancardă veche, din acelea care se folosesc pe front, iar brancardierii sînt de negăsit de către cele două infirmiere pe care le trimit să-i caute. Arunc o privire în jur, chem un bărbat mai puternic, experienţa mă ajută să aleg unul mai puţin bolnav şi, împreună, destul de neîndemînatic, ducem brancarda cu pacientul pe scări, la etajul doi. Pentru acest pacient, pentru ca el să ajungă mai repede în camera de urgenţă potrivită, reforma ar trebui să cumpere o brancardă uşoară, pe roţi, să ne doteze cu un sistem de comunicaţii rapid, să construiască un plan înclinat, un ascensor, o secţie bine compartimentată, un spital modern. Văd mai departe bolnavi în regim ambulator, fac vizita pe secţie, sînt chemat pentru două consultaţii la chirurgie, termin explorările care îmi sînt programate, o strecor peste program pe bunica educatoarei copilului colegei mele neurolog, o liniştesc la telefon pe mătuşa care a avut un nod în gît, prezint un caz ilustrativ studenţilor.

Ultimul pacient mă găseşte cu puţine minute înainte de-a încheia această zi de lucru. Un bărbat de vîrstă medie, modest, obosit, speriat, cu soţia alături. Vine tocmai de lîngă Dunăre, în Spitalul orăşenesc i s-a găsit, pe radiografie, o tumoră pulmonară. A călătorit cu trenul toată noaptea, a aşteptat cîteva ore în Spitalul de oncologie supraaglomerat, i s-a spus că este necesară o biopsie, cineva l-a îndrumat la mine. Sînt puţini medici care fac aceste manopere riscante în regiunea noastră, în unele judeţe nu este nimeni, deşi cancerul este o boală atît de frecventă. Nu are acte potrivite ca să-l primesc, nu mai este nici un pat liber în care să-l aşez, îl programez săptămîna viitoare. Mă imploră să-l ajut acum, un drum lung pînă acasă şi înapoi îl îngrozeşte, nu înţelege hăţişul formal din spitale, a aflat că are o boală în care fiecare zi contează, are speranţa că rezultatul biopsiei va fi unul bun, că acest coşmar se va sfîrşi mai repede. Este derutat, extenuat, incapabil, din cauza avalanşei de informaţii pe care le-a primit în puţin timp, să înţeleagă nuanţele explicaţiilor pe care i le dau, riscurile majore, dar şi avantajele acestei manopere agresive. Îl înţeleg bine, zi de zi văd astfel de pacienţi. Ţin echipa medicală mult peste program, facem biopsia, rog un pacient din oraş să doarmă peste noapte acasă şi îl aşez în acest pat. Soţia va dormi pe un scaun, lîngă el. Pentru acest pacient, reforma are multe de făcut. Ar trebui să ţină în ţară miile de medici care pleacă, pentru a ajunge mai repede şi mai uşor la competenţele pe care boala lui le cere, ar trebui să angajeze mii de profesionişti, asistente specializate, psihologi, nutriţionişti, recuperatori, care să aline nenumăratele feţe ale suferinţei lui. Reforma ar trebui să-i preia efortul, pe care bietul om adesea nu-l poate face, de a ajunge la cel mai potrivit medic pentru boala lui.

E aproape seară, nu are rost să mai ies din spital, încep contravizita. Coridoarele şi saloanele sînt mai liniştite, bolnavii vorbesc între ei, în grupuri mici, îmbrăcaţi în aceleaşi pijamale şi halate de molton uzate. Da, şi asta ar trebui schimbat. Ajung acasă după Telejurnal, la cotidiana dezbatere politică vesperală. Politicieni, jurnalişti, directori de spitale discută reforma în sănătate. Se vorbeşte despre importante restructurări, se identifică mari vinovaţi şi se afirmă mari salvatori. Dau dreptate cînd unuia, cînd altuia, e limpede că nu am un punct de vedere clar. Aşa sîntem noi, medicii, înţelegem mai puţin dramele colective.

Nicolae Rednic
este medic la Spitalul CFR Cluj.

marți, 28 iunie 2011

Lipsa de atentie?

Dupa 1 zi de la postare...citesc ce am scris si intru in pamant de rusine...scriu despre Dilema veche in timp ce fac niste greseli gramaticale monstruoase...dezacorduri si asa mai departe. Ma simt obligat sa mi le asum oficial...si nu sa ma ascund sperand ca nu se va observa.

Chiar sunt indignat cum de s-a intamplat asa ceva...sper doar sa nu fie stupidul proces de adaptare la noua, mereu noua, limba...

luni, 27 iunie 2011

Garda de luni...inceput de concediu...

Nu stiu cati dintre noi are sansa sa fie de garda si sa aiba timp pentru sine....mie mi se intampla extrem de rar...astazi e una din acele fericite dati. Dar ce ma bucura cel mai mult este faptul ca am timp sa citesc Dilema veche. De ce nu citesc si in rest Dilema...nu stiu ce sa raspund...

Din cateva articole ma pun la curent cu tot ce se petrece in Romania...asa ma bucur sa citesc despre ce se intampla, despre situatia internationala a tarii, despre tineri, politica, programe nationale, unele reusite altele complet esuate...

Am fost in Romania, putin incorect spus deoarece am fost doar in Bucuresti, la nunta lui Vlad, la sfarsitul lui mai. In acel weekend i-am facut cunostinta Alei cu mancare traditionala si lautari, cu cladiri vechi in paragina si cladiri noi de sticla, cu galagia tinereasca de la 3 noaptea de pe "noul" Lipscani si multe alte lucruri pe care aici, oricat ai cauta, nu le vei gasi. Pur si simplu nu exista!

Insa eu am avut un sentiment de frica, de completa nesiguranta...de cainii maidanezi (de care uitasem complet), de politistii de la aeroport care te trateaza ca pe un detinut, de limbajul si gesturile total necontrolate ale oamenilor si multe altele.

Peste 2 zile plecam iar in Romania, de data asta la Vaslui; am sa am ocazia , ca dupa ceva vreme , sa retraiesc amintirile a 20 de ani, vazand o banca, o biblioteca, un teren de baschet, o veche firma a unui bar, un parc...oricat de mult mi-as fi dorit eu sa ajung pe Mont Blanc saptamana aceasta, nu pot sa mint ca venirea la Vaslui nu imi ofera si ea o oarecare stare de euforie...cand ma gandesc ca am sa ma duc si pe dealurile de pe langa Husi, pe drumul periculos candva din cauza cainilor de stana, drum care duce la stejarul ce strajuieste intrarea in padure...oare mai este leaganul de sarma? Ce expeditie mai era pe capul nostru cand mergeam impreuna cu bunica primavara la cules de toporasi si brebenei.

marți, 19 aprilie 2011

Miercuri, 27.04.2011, ora 10:30, in sediul central al primariei din Dortmund, va avea loc oficilizarea casatoriei intre cetatenii Ala Moraru si Alexandru Vrinceanu.
Masa (doar masa caci dans in Germania nu se practica) si inchinatul paharelor va fi la ora 15:00 la restaurantul Stadtewäldchen (in traducere libera: paduricea din oras).

Mai multe detalii...dupa consumarea fericitului si mult asteptatului eveniment. :)

duminică, 27 martie 2011

O noapte in Antwerpen



Un drum oarecum anevoios...Belgia nu are decat lumini pe autostrazi...asfaltul cam lipseste sau e de proasta calitate....o noapte intr-un hotel dubios cu un soi de tabla aurie in tavan, difuz reflectogena.

O zi plina de bunatati belgiene...waffe, praline si nu in ultimul rand (scopul calatoriei) magazinele de aur si diamante. Evreii sunt comerciantii perfecti...asta se stie...am plecat fericiti in iluzia noastra ca nu i-am lasat sa ne pacaleasca :))

Belgia e mai aproape de stilul nostru romanesc decat Germania...am simtit asta din prima clipa cand au inceput sa sune claxoanele si sa vad flashurile masinilor.
Cred ca in Germania mi-am pierdut o foarte mare parte din simturile micului descurcaret.


vineri, 25 februarie 2011

Petrecere mica!

Nu stiu cum se face...poate eu interpretez lucrurile in mod gresit...sau daca chiar asa este poate pur si simplu nu ar trebui sa ma mir sa sa imi pun intrebari suplimentare...dar anul acesta a fost ceva diferit fata de ceilalti ani. A fost, as putea spune, chiar foarte diferit...si zic asta in sensul bun.

O vizita surpriza a unui prieten din Romania, la masa inca 2 prieteni, pe masa un crap abia scos din tigaie cu o mamaliga fierbinte si un mujdei amestecat cu un pic de suc de rosii...vin din rep Moldova foarte delicios, cumparat de la magazinul rusesc (unde poti gasi si apa Borsec la 1,5l). Pe e-mail...urari din toate colturile lumii...oameni de care in Romania te rugai sa iti spuna o vorba de bine cu ocazia zilei tale de nastere.

Acum, odata cu intreruperea (temporara?) a contactului, pot spune ca am avut una din cele mai frumoase zile de nastere. Cum se face?

Inca o data trebuie sa ii multumesc Alei :)

duminică, 20 februarie 2011

duminică, 23 ianuarie 2011

Am vazut Romania...

La Bonn se afla consulatul general al Romaniei in Germania...ambasada din Berlin e prea departe de mine. Aici la consulat se poate sa iti schimbi de exemplu pasaportul expirat.


Cladire din marmura, masiva, stilul bancilor BCR din 80-90, cu lambriu vechi pana la jumatate si cu un calciu gri alb-gri pana sus, la portar erau 2 televizoare mici Goldstar care erau mai mult in 2 culori (rosu si verde)... monitorizau miscarile de mase de afara.
In fata celor 3 ghisee, o harta a Romaniei...o harta pe care o aduceai in pauza inainte de ora de geografie...cu sipca sus si jos si cu vecini de genu: Iugoslavia si URSS.


La un ghiseu...6-7 insi de origine rroma, toti la costum, din care Gelutu avea probleme cu buletinele copiilor pentru ca nu poate dovedi ca in 1988, cand s-a nascut primul copil, el era inregistrat la primarie ca cetatean al Rep Socialiste Romania. Replica a fost: " Mancati-as ochii...da ce ieream? Englez?"


M-am intrebat atunci cine este responsabil de imaginea Romaniei in strainatate?


Apoi am fost la biserica romaneasca aici la noi la Dortmund...ne-am nimerit chiar de ziua de nastere a popii asa ca vinul si mancarea romaneasca obligatoriu au fost testate cu foarte mare placere si de noi. Oameni de treaba...toti veniti de cel putin 10-20-30 de ani...asa ca nunta noastra a fost planuita pana la cel mai mic detaliu in nici 10 minute.

La targul de nunti de ieri l-am cunoscut pe un aradean plecat in '88 cu tot cu sotia insarcinata...amandoi au fugit pe jos pe la sarbi...si dupa o noapte de ratacit prin paduri s-au trezit inapoi in Romania...se ratacisera. Au stat apoi toata ziua ascunsi intr-o canalizare...in timpul discutiei am facut cunostinta cu fiul lui cel mai mare care s-a nascut in Germania asa ca nu stie prea bine limba romana.

Filmul lunii la noi: NUNTA IN BASARABIA(2009) - ni l-a recomandat si noua parintele..care e mare consumator de filme romanesti trase de pe internet.