duminică, 14 iunie 2015

Ma gandesc mai tarziu la un titlu

Singurul lucru mai important pe care l-am constientizat, in ceea ce ma piveste in raport cu ceilalti (prieteni, oficialitati, tari, concedii, etc.), a fost detasarea mea foarte clara, aproape transanta, ma gandesc daca nu iremediabila,  de '' spatiul mioritic ''. E bine...e rau?
 
Deocamdata imi spun ca nu e rau...imi dau seama ca e muuuult mai rau sa traiesti la propriu in ''spatiul mioritic'', dar asta cu cine-si-unde-traieste-mai-bine e alta tema. In ceea ce ma priveste nu am nici cea mai mica remuscare, ba dimpotriva ma simt mai liber decat majoritatea celorlalti care inca raman puternic ancorati in spatiul natal, neputandu-se ''adapta'' in definitiv la spatiul ocupat actual, dar refuzand totusi ideea intoarcerii, cel putin pe termen scurt si mediu. Ei raman in asa zisa pozitie sentimentala ''a omului fara patrie'', a omului nemultumit peste tot. Acum cand ma uit prin retroscop vad cum procesul de detasare, de inapartenenta, de uitare, a intervenit incet si s-a accentuat odata cu implicarea intregii familii in serviciile sociale de aici (gradinita, curs inot, seara cu parintii, cursuri de specializare, intalniri amicale cu colegi internationali, calculul impozitului anual, etc.). In balanta apare sentimentul de apartenenta fata de societatea de aici, gandul ca nu as putea sa plec in alta parte, nu pentru ca aici e totul extraordinar de bine, ci doar pentru ca aici stii cum merg lucrurile, aici a inceput demult sa fie caldut si sigur...aici avem cele mai frumoase amintiri ca noua familie ''mica''. Aici am venit toti trei impreuna pe lume.
 
Raman familia ''mare'' si putini, dar foarte buni si sinceri, prieteni...ei vor ramane mereu in Romania. Preferi sa ii chemi pe toti la tine sa ii vezi. Nu din comoditate, nici nu vrei sa le arati unde ai ajuns, vrei mai mult sa te aperi de sentimentele negative pe care le aveai cand te-ai hotarat sa pleci, sentimente pe care foarte probabil le-ai retrai imediat cum opreste avionul si lumea incepe sa se imbulzeasca de bucurie pe usa ingusta de o persoana. Nu imi pare rau de situatia foarte grea in care se afla Romania, a fost mereu asa, de cand se tot chinuiau Stefan sau Mircea cu turcii, doar din exterior poti sa vezi oarecum obiectiv toata tragedia fara nici o solutie pentru un deznodamand fericit. Poate tot din exterior am sa pot candva sa inteleg mai bine si frumusetea sau unicitatea locurilor sau a oamenilor rari autentici...asta cred ca e singura mea ''speranta patriotica'' care ma incearca, inca foarte subtil ce-i drept.  

sâmbătă, 2 august 2014

Cum se nasc amintirile placute

Nu sunt un sportiv fanatic, pentru fotbal nici atat, stiu cateva nume de jucatori doar asa ca ii auzi sau ii vezi fara sa vrei. Cu siguranta as putea spune mai multe despre jucatorii de snooker sau de tenis. Orisicum trebuie sa recunosc ca anii trecuti urmaream pe Internet Liga I, stiri, meciuri, ce puteam atunci cand aveam timp. Stiam ca e un nivel scazut, stiam ca e o calitate care lasa mult de dorit, dar in toata aceasta mediocritate gaseam bucuria si entuziasmul de a vedea echipa orasului meu natal. Fara sa vreau am devenit direct un fan, am mers la meciurile din cupele europene (incercari mioritic esuate), am vibrat in fata televizorului la meciurile ''istorice'' ale unui club dintr-un oras superprovincial, si asta vreo 7 ani la rand. Acum ca aceasta echipa s-a dus, s-a dizolvat, a disparut complet si interesul meu pentru fotbalul romanesc. Acum reusesc sa vad cu ochi foarte limpezi mediocritatea si circul ieftin care se face in jurul lui. Recunosc, mi-ar fi placut sa mai fi durat idila...macar pana sa-i fi aratat Alei si Emiliei stadionul varuit de oameni simpli.
 
Imi amintesc in '88 la un meci de Divizia B cum mancam struguri luati de acasa si cum stateam cu tata si cu sora-mea pe barnele negre lungi de lemn pe post de scaune, cum sustineam foarte inflacarati orice actiune periculoasa si cum dezaprobam orice decizie 'contra' a arbitrului, cum am venit de multe ori ragusit de la stadion si cum canta fanfara de tigani in dupa-amiezile calde de vara. Oare vor mai canta tiganii la vreun meci de-acum incolo sau se vor concentra numai pe inmormantari?
 
Cand s-a pus nocturna la stadion era totul atat de grandios si de impunator incat as fi fost dispus sa trec din nou la programul de seara din comunism cand se lua curentul intre 7 si 9 numai sa fie destula energie pentru nocturna...nocturna ar fi ajuns sa lumineze pana in casele oamenilor, nocturna ar fi luminat drumul oamenilor rataciti pe ses sau celor care ar fi intarziat de la pescuit. Acum, ca nu mai e echipa, se va mai aprinde vreodata nocturna? Au mai ramas acele luminite rosii, cica sa nu faca accident asa-zisul elicopter de urgenata de la SMURD.
 
Aflat in Dortmund de aproape 4 ani, niciodata nu am reusit sa ajung pe stadion...am avut ocazii, dar am fost nehotarat. Se intra foarte greu, nu sunt mai deloc bilete, daca gasesti atunci tre sa stai de unul singur intre toti strainii, ceilalti cu care ai venit la stadion avand locuri prin alte colturi. Oamenii cu abonamente se cunosc de o viata pentru ca de o viata stau pe aceleasi scaune. Cand moare unul din ei ori se mosteneste abonamentul ori se scoate la licitatie. Stadion mare de ca. 90.000 de locuri, tribune abrupte, acustica performanta, arena forbalistica. La meci munti de pahare de plastic si munti de sticle sparte de bere in fata stadionului, nu tu fanfara, nu tu soare de vara, nu tu locuri libere, nu tu mucaliti la tribuna a 2a, nu tu nea' Caisa...cum as putea sa imi inchipui ca Dortmund sa devina echipa mea de suflet, cand absolut nimic nu are de-a face cu sufletul meu? Cu toate acestea am sa vreau sa mergem toti 3 candva la un meci, pentru copil oricum tot ce conteaza este faptul ca tatal o duce pe umeri si mama o admira cat este de dulce...cred ca asa se nasc amintirile cele mai placute.  
 
 

marți, 13 mai 2014

Andrei Plesu - Mandria de a fi roman

Reiau aici un articol al lui Andrei Plesu aparut in Dilema acum vreo 10 ani...o tema mereu actuala, ca multe altele :)
 
<<„Mîndria de a fi român“ – iată o vorbă sublimă şi fără sens. Simetrică, în lipsa ei de sens, cu „ruşinea de a fi român“. Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit, sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român, şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, „sînt mîndru că sînt român“ e totuna cu a spune „sînt mîndru că am nasul cîrn“, sau „sînt mîndru că am ochi albaştri“. Întrucît a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută; nici mîndria, nici jena, nici recunoştinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mîndru de a aparţine unei categorii atît de largi, încît ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sînt mîndru că sînt om“. Există oameni care justifică, eventual, mîndria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de rîs. La fel, există români de a căror concetăţenie poţi fi flatat, şi există alţii care ne strică firma. Poţi fi mîndru de Eminescu, dar nu poţi fi mîndru de Alexandru Drăghici, sau de Rîmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi, deci, îndreptăţit să fii mîndru că eşti om cumsecade (nu om în general), sau român de ispravă (nu român în general), deşi a fi „mîndru“ de o calitate proprie, chiar reală, e, oricum, un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mîndri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca un hoţ de buzunare sau un politician ignar şi corupt să fie mîndri că sînt din neamul lui Ştefan cel Mare. Dacă românii sînt P.P. Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sînt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea şi alţii ca ei, nu sînt prea încîntat de vecinătate. Românii de anvergură, românii de bună calitate slujesc frecvent de paravan sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă ca şi cum meciul cîştigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnaţională sînt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mîndru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el. Au cîştigat „ai noştri“, i-au bătut „românii noştri“, „sîntem cei mai buni“ sînt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. Nea Ghiţă îl aplaudă pe Ilie Năstase, ca pe un delegat al competenţei proprii. Ilie nu e decît prelungirea pe teren a lui nea Ghiţă, instrumentul lui de luptă, mîna lui dreaptă. Românul e cînd Hagi, cînd Nadia Comăneci, cînd Ţiriac, cînd Brâncuşi, cînd Mircea Eliade. Epuizat de atîtea performanţe, el adoarme, în cele din urmă, obosit, dar mîndru. A învins pe toate fronturile. În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri şi trişerii cotidiene, străzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. („Treabă românească…“). Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce ţară e asta?“ Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!“

Cîtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mîndri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, să-şi pună problema meritelor personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog, un somnifer, o fudulie. >>

sâmbătă, 29 martie 2014

Din dragoste pentru Emilia :)

             Impresia generala..a mea si a Alei...este ca totul se contracta din ce in ce mai mult. Odata cu cresterea Emiliei scade perceptia timpului liber :). As spune ca nu este absolut nimic rau in asta, era doar o constatare de-a nostra la sfarsitul zilei, cand Emilia a spus deja de vreo 2 ore noapte buna, cand jucariile stau frumos asezate la locurile lor, cand mancarea pentru a doua zi se raceste incet pe aragaz, cand mai ai si de citit cate ceva pentru ceea ce te asteapta a doua zi, cand iti amintesti sau cand din nou uiti sa rezolvi atatea si atatea alte lucruri care asteapta la rand pe undeva...prin casa, prin cutia postala, prin calculator.
 
             S-ar putea intelege o groaznica ameteala si o totala abrambureala, dar sentimentul general ramane, ciudat sau nu, cel al dragostei, al familiei, o satisfactie si o caldura sufleteasca de care esti cuprins in aceeasi seara deopotriva.
 
            Ne este absolut imposibil sa ne imaginam viata altfel, nu vrem sa ne-o imaginam altfel, e totul perfect asa cum este. La schi am mers numai in doi...ne-am promis ca vom profita de timp din plin...eu ma sculam in fiecare noapte pe la 2 - 3 cu ideea telepatiei dintre fiica si tata, crezand ca si Emilia, aflata la 170 km departare, s-a trezit si poate are nevoie de lapte sau de suzeta sau de mine pur si simplu. Plimbarile in doi au fost frumoase si placute, dar neavand dupa cine sa fugi, neavand pe cine sa cari in brate, simteam mereu ca ceva lipseste. O data ce traim in 3, ne este foarte greu sa ne prefacem  si sa revenim la 2...asa ca am stabilit sa nu ne mai chinuim si alta data :)
 
           Asnoapte micuta m-a strigat pe la 1, astazi dimineata s-a tolanit ca o pisicuta printre parinti si a facut tot felul de sotii si a inventat tot felul de jocuri, in timpul zilei a intrebat-o pe mama unde sunt. Face la fel si cand Ala este de garda, atunci poate ceva mai insistent parerea mea :).
 
          Telefonul a sunat, visarea si dorul au fost intrerupte, tata trebuie sa munceasca. Pa scumpa mea!

vineri, 22 noiembrie 2013

Am devenit mai neamt decat roman?

           Am auzit, din pacte nu de la prea multa lume, ca ar mai trebui sa postez pe blog. Si am raspuns cu un anemic ''da...'' stins apoi cu un hotarat ''mmm...''.  Nu este vorba de nici o lipsa de inspiratie, nu este vorba nici de o neaparata lipsa de timp, este pur si simplu vorba de un lucru pe care imi este greu sa il categorisesc.

          De cand Emilia a inceput sa spuna primele ei cuvinte si mai ales de cand numarul cuvintelor in germana il depaseste lejer pe cel al cuvintelor in romana (rusa a aparut si ea, dar timid de tot, poate mai mult din greseala), am realizat ca nici pe mine nu ma mai intereseaza atat de mult de Romania. Am realizat ca ma intereseaza foarte mult viata pe care o avem aici. Romania a devenit o adevarata povara, ultima optiune in alegerea unei destinatii de vacanta. Orice stire despre Romania, fie ea si din fotbal este mereu o dezamagire. Imi este aproape imposibil sa concep o viata multumitoare in Romania. Imi dau seama ca incep sa ma uit cu ochii occidentalului si ce vad? : multa saracie, bataie de joc, nesimtire si 2-3 oaze de cultura pentru care nu se prea merita sa depui efort caci traiul in occident e mai sigur. Nu mai recomand nimanui sa se duca sa viziteze Romania, ba chiar ii sfatuiesc sa faca altceva cu banii si cu timpul. Cand cineva din Macedonia, Muntenegru, Slovacia sau mai stiu ce alte tari mai sarace, imi povesteste cate ceva despre tara lor, parca ma vad pe mine povestind de Romania. Si eu ca ascultator dau din cap interesant, gandidu-ma ''sa il ascult ce zice ca oricum nu am de gand sa ma duc acolo''. Asa ca am renuntat de ceva vreme la orice gand nostalgic sau melancolic...nici macar venirea sarbatorilor de iarna nu ma mai emotioneaza in sensul asta. 

         Cu siguranta ca si cei aproape 4 ani petrecuti aici, cu o familie aici intemeiata si cu o fata care aduce acasa de la gradinita aproape in fiecare zi un cuvant nou in germana, toate acestea ma pot face sa spun ca m-am adaptat atat cat sa vreau sa raman aici mai departe si nu sa merg vreodata inapoi. Inapoi la ce?  Acum realizez ca este o alta prostie lozinca ''dorul de tara''...un mit nu neaparat romanesc pe care acum l-am demascat. Vezi draga Doamne ''drama tuturor romanilor plecati peste hotare''. Aberatii!!! Mai vad asta la cunostinte de-ale mele...au tot dreptul...pe mine ma lasa rece, uneori ma face sa rad, alteori ma face sa imi doresc sa ma fi nascut intr-un popor mai respectuos, mai cu bun simt. Nici nu vreau sa ating tema romanilor de aici...totusi vreau sa imi cer scuze oficial doamnei Baronita Caldaras in varsta de 18 ani care, internata de mine pe sectia de urologie, a fost nevoita sa fie luata inapoi acasa a doua zi de catre sotul si cei 2 copii ai ei care facusera o pauza de la strans fierul vechi - motivul a fost lipsa asigurarii medicale. Daca Baronita e din nou insarcinata sau nu si daca mama ei o va lasa sa pastreze copilul sau nu, nu voi afla niciodata. Cred ca Baronita a fost una dintre putinele persoane cu buletin romanesc care mi-au aratat respect si bun simt.    

P.S. scrisul, chiar si pe blog, ramane totusi o parte fictiune (aviz comentatorilor care imi dau sfaturi pretioase si imi ofera umarul lor anonim). 

sâmbătă, 29 iunie 2013

       Acum, ca au trecut deja 2 saptamani de munca si garzi, s-a mai ameliorat sentimentul de totala inapartenenta si neacomodare in ceea ce priveste Germania. S-a ameliorat totul atat de mult incat merge totul exact ca si inainte, ba poate chiar mai bine. Si toate astea din cauza unui pacatos de concediu de 2 saptamani in Romania...
       Mi-a fost foarte dor de verile din Romania, de verdele de iunie, de ploaia calda, de serile racoroase la terasa, de teiul...mmm...teiul inflorit, de socata si limonada rece, de papansi, de Hasmasul mare, de Caraiman, de colacii unguresti, de duminicile puternic populate si pline de viata, de magazinele deschise pana tarziu, de timpul petrecut in doi...La un moment dat mi se facuse dor de ordine, curatenie si mult mai putina lume saraca. Intors in Germania m-am simtit ca un copil alungat de-acasa, obligat sa mearga sa isi castige painea undeva in lume, asa ca toata bogatia, ordinea si curatenia de aici s-au diluat in ochii mei in cateva clipe.
       Serviciul mi-a facut bine...am muncit si am uitat...am muncit mai departe si mi-am recapatat memoria de aici, cu prietenii, intamplarile si responsabilitatile de aici. Este o tara in care te simti bine doar daca muncesti. Eu care, ca si multi altii, pana la sfarsitul facultatii savuram din plin momentele de leneveala, de zaceala, de toropeala, de mahmureala, sunt aici total contrariat. Sau e si varsta de vina? Cine mai stie...
       Sunt multumit ca excursia in Romania si-a atins scopul: Ala a vazut ca Romania poate fi si altfel decat si-a inchipuit-o! Emilia e prea mica sa inteleaga, in schimb a simtit din plin, sau poate a si inteles, ce inseamna ''sa mergi la bunici''. Cred ca asta va ramane pentru urmatoare perioada singurul lucru care sa ne faca sa mai venim in Romania si anume ca Emilia ''sa mearga la bunici''...ca in rest...imi provoaca numai nesiguranta si durere. Orisicum atunci cand te uiti peste gard si vezi ca la altii este mult mai rau ca la tine, iti mai revii si iti spui in gand ''da Doamne' sa ramana asa si de-acum inainte''. Orice problema se poate relativiza si are mai multe solutii!

duminică, 12 mai 2013

Revedere de liceu

       Am intrat si eu, oarecum pe margine, in febra revederii de 10 ani de liceu. Stiam de ani de zile ca in 2013 vor trece 10 ani de la liceu...stiam asta si in urma cu cateva luni...dar nu m-am gandit niciodata serios. Acum, de cand cu grupul de pe facebook, totul a devenit foarte real, se intampla, oamenii isi dau interesul, oamenii incearca sa comunice, se reiau legaturi pierdute, se deapana deja amintiri. Ala, si ii dau dreptate, spune ca nu mai e ca altadata, cand oamenii nu stiau unii de altii, cand nu existau telefoane mobile si internet, ca poate atunci reuniunea avea o mai mare insemnatate, ca poate acum se poate comunica mai usor si mai repede. Dar mai ramane un lucru: prietenia. Cu siguranta fiecare dintre noi si-a facut prieteni in liceu pe care, mai apoi la facultate, i-a vazut din ce in ce mai rar, mai apoi deloc. Cu siguranta acei oameni s-au schimbat, unii si-au schimbat si numele, altii au dat nume altora, dar cu totii au amintiri din liceu. Am facut impreuna multe si diferite lucruri, fiecare a invatat ce a putut, fiecare a retinut ce l-a impresionat mai mult, dar fiecare are ceva sa isi aminteasca: prietenia. Cred ca de fapt, la asta se refera reuniunea, si, pentru a cinsti acele prietenii care au facut candva o importanta parte din viata ta, e bine sa ne amintim impreuna.

In urma cu 10 ani ma pregateam de examenul de admitere la medicina. In acelasi timp stateam si prin parcuri, mai jucam si baschet, mai citeam si o carte ascunsa pe sub manualul de anatomie. Toate astea le povesteam cu prietenii din liceu, multe le faceam impreuna. Mai apoi au inceput pregatirile pentru BAC, iar apoi au inceput intensele pregatiri pentru facultate. Dupa aia revederea catorva a fost foarte scumpa, iar revederea multora imposibila. In acesti 3 ani de exil m-am intalnit o singura data cu 2 colegi de liceu, la nunta mea. Ma intreb daca ar fi fost diferit daca as fi ramas in tara...nu cred...am aflat ca oricum majoritatea a emigrat.

Din pacate nu voi putea lua parte, din pacate nu voi auzi glumele noastre despre profesorii din liceu, din pacate in aceeasi zi am biletul de intoarcere. Am sa incerc sa ma intalnesc cu cine pot, desi nu va fi la fel, cand voi fi strigat la catalog voi primi cel mai grav absent.  

duminică, 3 martie 2013

Martisor la Berlin

Martisorul nostru pentu anul acesta a fost o scurta calatorie la Berlin. 

Hotel interesant, ciudat si modern...mai este unul la Milano (Nhow Hotel)...unde au innoptat majoritatea trupelor si cantaretilor care au concertat la Berlin. Am accesat de 2 ori Room-Service: 1. patut pentru scumpa noastra Emilia; 2. chitara electrica tot cu amplificator (gratis) - mi s-a oferit si posibilitatea unui pian electric...am zis totusi pas.

Ca majoritatea hotelurilor noi si ciudate din Berlin, si al nostru se situa in Berlinul de est. Pe malul celalalt al raului, pe un imas de vreo 1000 m2, cateva corturi de tigani nomazi, cu tot cu cartoane, gunoaie si carucioare. Dupa ce au stins tiganii focul, destul de devreme, cam pe la 19:00, am mers sa cautam un loc unde sa mancam. Intr-o fosta fabrica de lana, un alt hotel ciudat de romantic cu un mic restaurant cu specific italian. O mancare extrordinar de delicioasa, o atmosfera foarte placuta, muzica jazz, mobilier foarte vechi ciudat de frumos restaurat, diferite limbi straine pe langa noi (engleza, franceza, daneza ? olandeza?), buna dispozitie si mult vin bun. La plecare poarta era inchisa...motivul foarte simplu: noaptea in Berlin sunt foarte multi nebuni pe strada...mai ales in Berlinul de est.

Zorii zilei ne-a adus la Berlin un soare foarte primitor (cand am vazut ultima oara soarele la fata?)...tiganii facusera demult focul, ba chiar deja unele carucioare plecasera cu treaba. Dimineata a prins-o pe Emilia in varful patului king size in bratele si pupaturile parintilor iubitori si grijulii. Cateva ore de workshop pe tema cancerului de prostata...check-out...repede pe strazile Berlinului.

Strazile Berlinului sunt destul de aerisite in weekend. Drum placut de cativa km pe langa zidul pe alocuri ciudat, pe alocuri interesant, plin cu graffiti, mesaje ascunse sau directe, turisti lipiti de zid si multe poze (se lipeau si altii de zid mai demult, dar nu pentru poze). Urmeaza Alexander Platz, Reichstag-ul, insula Muzeelor, Catedrala din Berlin, Primaria, Potsdamer Platz, etc. Pauza de cateva ore la Galeriile La Fayette...imensa Ambasada a Rusiei, Poarta Brandenburg. Drum cu masina ingreunat de santiere si trasuri de tip vienez, nemti care plimba cu bicileta cate 2 turisti (ca in China?)...Kultur Kaufshaus...la intrare un tip la trombon si inca unul la tuba (sa fi fost eufoniu?) cantau jazz. Foarte placut. 

Drum lung si ambuteiat pana acasa. O primavara frumoasa scumpelor mele Emilia si Ala.

P.S. ghiocei tot nu am vazut.

miercuri, 21 noiembrie 2012

Peste anumite lucruri nu poti sa treci pur si simplu

     De foarte putine ori am cazut in pacatul emigrantului, de a compara Romania (sau coltul de Romanie pe care il cunoaste fiecare) cu noua tara adoptiva (sau coltul tarii unde traieste fiecare) din simplu motiv ca nu ar avea nici o consecinta, nici in bine, nici in rau, altfel spus nu poate fi comparat Tanda cu Manda. Daca e sa iau vreodata partea fie a Romaniei fie a altei tari, o fac mai mult fara a gandi cu voce tare, mai mult la modul contemplativ - nostalgic.

     Dar nu pot ramane indiferent cand am vazut ca bulgarii, desi au o federatie de Snooker mai tanara decat cea a Romaniei (nu ca cea din Romania ar avea vreo traditie centenara), au reusit sa organizeze Turneul de la Sofia la care au participat o mare parte din cei mai importanti jucatori ai momentului. Din categoria '' ei cum pot si noi nu?'' sau '' chiar si bulgarii?...n-as putea...''

Singura noastra consolare ramane ca o semifinala la Sofia a fost arbitrata de Alexandru Crisan...in rest...liniste si pace...