duminică, 14 iunie 2015

Ma gandesc mai tarziu la un titlu

Singurul lucru mai important pe care l-am constientizat, in ceea ce ma piveste in raport cu ceilalti (prieteni, oficialitati, tari, concedii, etc.), a fost detasarea mea foarte clara, aproape transanta, ma gandesc daca nu iremediabila,  de '' spatiul mioritic ''. E bine...e rau?
 
Deocamdata imi spun ca nu e rau...imi dau seama ca e muuuult mai rau sa traiesti la propriu in ''spatiul mioritic'', dar asta cu cine-si-unde-traieste-mai-bine e alta tema. In ceea ce ma priveste nu am nici cea mai mica remuscare, ba dimpotriva ma simt mai liber decat majoritatea celorlalti care inca raman puternic ancorati in spatiul natal, neputandu-se ''adapta'' in definitiv la spatiul ocupat actual, dar refuzand totusi ideea intoarcerii, cel putin pe termen scurt si mediu. Ei raman in asa zisa pozitie sentimentala ''a omului fara patrie'', a omului nemultumit peste tot. Acum cand ma uit prin retroscop vad cum procesul de detasare, de inapartenenta, de uitare, a intervenit incet si s-a accentuat odata cu implicarea intregii familii in serviciile sociale de aici (gradinita, curs inot, seara cu parintii, cursuri de specializare, intalniri amicale cu colegi internationali, calculul impozitului anual, etc.). In balanta apare sentimentul de apartenenta fata de societatea de aici, gandul ca nu as putea sa plec in alta parte, nu pentru ca aici e totul extraordinar de bine, ci doar pentru ca aici stii cum merg lucrurile, aici a inceput demult sa fie caldut si sigur...aici avem cele mai frumoase amintiri ca noua familie ''mica''. Aici am venit toti trei impreuna pe lume.
 
Raman familia ''mare'' si putini, dar foarte buni si sinceri, prieteni...ei vor ramane mereu in Romania. Preferi sa ii chemi pe toti la tine sa ii vezi. Nu din comoditate, nici nu vrei sa le arati unde ai ajuns, vrei mai mult sa te aperi de sentimentele negative pe care le aveai cand te-ai hotarat sa pleci, sentimente pe care foarte probabil le-ai retrai imediat cum opreste avionul si lumea incepe sa se imbulzeasca de bucurie pe usa ingusta de o persoana. Nu imi pare rau de situatia foarte grea in care se afla Romania, a fost mereu asa, de cand se tot chinuiau Stefan sau Mircea cu turcii, doar din exterior poti sa vezi oarecum obiectiv toata tragedia fara nici o solutie pentru un deznodamand fericit. Poate tot din exterior am sa pot candva sa inteleg mai bine si frumusetea sau unicitatea locurilor sau a oamenilor rari autentici...asta cred ca e singura mea ''speranta patriotica'' care ma incearca, inca foarte subtil ce-i drept.